De Citit : Editoriale

Lumina de iarna

| 13 august

Tineti minte titlul asta: Iubire la New York (pe ecrane din 21 august). O fi sunand banal, dar filmul propriu-zis e una dintre cele mai putin banale premiere ale verii.

Titlul Iubire la New York sugereaza o comedie sau o melodrama romantica fabricata dupa reteta, dar filmul lui James Gray (in original, Two Lovers) are o atmosfera foarte particulara, care nu datoreaza nimic retetelor. Leonard (Joaquin Phoenix) arata de 30 de ani, dar se comporta ca un adolescent bolnavicios de sensibil. Exista o trauma in trecutul lui, o logodna rupta pe motiv de incompatibilitate genetica, dar acest episod obscur nu este si nu se vrea o explicatie a starii lui. Dupa cum nu e clar daca atmosfera nesanatoasa din casa in care locuieste cu parintii lui vine doar de la el sau daca vine si de la acestia. Nu ca ar fi ceva in neregula cu ei: sunt niste imigranti evrei cumsecade, care nu-l comenteaza in niciun fel – doar vegheaza discret asupra lui.

Dar intreaga atmosfera – grija din ochii lor si din ochii fetei frumoase, prietena de familie (Vinessa Shaw), pe care i-o prezinta, calabalacul lor est-european, lumina febril-galbejita din casa si cea noiembrist-cenusie de-afara – e subtil-sufocanta. De-aici vino-ncoacele iradiant al blondei mutate recent in blocul vecin – o femeie (Gwyneth Paltrow) pe care Leonard o simte la fel de ratacita ca el. Filmul e du-te-vino-ul lui intre cele doua femei. Suspansul e profund ambiguu: e aproape cert ca din relatia lui cu Michelle (Paltrow) nu poate iesi nimic bun (or fi amandoi la fel de rataciti, dar sunt doi narcisisti rataciti – fiecare inlauntrul propriei fiinte), pe cand ochii Sandrei (Shaw) promit devotament vindecator, dar chiar vrem sa-l vedem traind pana la adanci batraneti in lumea parintilor lui? Si cat de bun e el pentru cele doua femei de care se agata cu egoismul inecatului? Nu exista nimic banal in acest love-story, iar deznodamantul „fericit“ e de fapt sinistru.