Nu ma refer la vreo echipa de fotbal.
Fotbalul ma calca deja pe nervi. Si cat urmaream meciurile echipelor noastre, cat discutam, cat ma luam de gat cu colegii de scoala ca ala a faultat sau ca nu, ca arbitrul era vandut sau nu, ca hai Romania, orice-ar fi. Acum imi creeaza o stare de plictiseala, cu ramificatii in enervare. Si nu mi se trage de la batranete. Toti au simptomele mele cand aud de fotbal. Cu toate imaginile fortate de culise si amanuntele neinteresante legate de ce mananca, cine cui i-a cumparat o masinuta, cine a inghitit in sec si ce stranieri au fost ofertati si alte prostii care culmineaza cu ce? Cu cea mai strasnica si acuta lipsa de performanta. Atatea abureli de dragul banilor invartiti prin fata ochilor fraierilor. Ca adicatelea asta e sportul rege si noi trebuie sa-i inghitim capriciile maiestatii sale, sa-i facem temenele, sa imprastiem reverente corecte numai asa, ca. Iar celelalte discipline sportive, unde avem recorduri mondiale si oameni care te ung pe suflet cu maiestria lor adusa la rang de arta – ne trec repede prin fata ochilor pentru a pieri in uitare.
Lumea ar trebui sa stie de Ana-Maria Branza, copiii ar trebui sa o ia drept model, sa-i vezi pe toti fandand si fluturand spada imitandu-i prestatiile. Pentru ca e o campioana a Romaniei. Lumea ar trebui sa-si scoata sapca la intalnirea cu Otilia Badescu, sa o intrebe cum e mai bine sa serveasca, cu reverul sau cu forehand-ul cand joaca tenis de masa in parc pe mesele de piatra. Pentru ca e o campioana a Romaniei. Ar trebui sa stim tot despre Andrei Pavel, nu sa ne dam coate intreband cine e. Ce bine ar fi pentru copiii nostri, ce inspiratie, ce entuziasm. Ce zvelti si bine claditi ar fi. Dar deocamdata nu e posibil. Pentru ca unui fotbalist i-a aparut o buba. Sau unui bogatan care-l exploateaza. Nu e normal sa alergam doar cu pasul piticului. Vreau sa sarim si in inaltime.