De Citit : Editoriale

Eri

| 20 mai

De ce nu se-mpaca iubirile, daca-s iubiri?

Ciudata e memoria asta. Are inima ei, e clar. Priveam pe fereastra, la Brasov, prin dioptria moale a nostalgiei, parcarea din interiorul blocului. Blocul e un monstru incovoiat, care-si cloceste in interior bara de covoare, masinile parcate si zecile de copii. Aici cantam noi pe cinci-sase voci, in ’90, Imnul Golanilor, sa nenfratim cu Bucurestii, pana ne sunau vecinii parintii, amenintand ca ne dau foc la masini. De asta imi aduc aminte mereu, cu un zambet. Dar acum? Eri? Pe unde s-au furisat imaginile astea pe care le stim ferecate bine in cufar, in zestrea cu care m-o lua vreodata batranetea? Eri?

Aveam un prieten pe-atunci, in scara opusa. Eram zilnic la el. Era de varsta mea si descopeream lumea impreuna. Pipaiam cate-o pereche de receptionere pe balcon, palavrageam in bucatarie sau invatam sa tratam o mahmureala. Avea o sora. Eri. Eri… Frumoasa, cu chip fin, cu ochi verzi si par lung, drept si cu o voce delicata dar ferma. Era mai mare ca noi cu vreo zece ani, dar avea pielea proaspata, curata, chiar si cand „venea de la serviciu“, ceea ce noi, trantorii, speram sa nu facem niciodata. O priveam camaradereste, statea de multe ori cu noi la tigara, ne si gatea cateodata. Intr-o seara m-am dus pe la ei. Din dormitorul cu usa inchisa, pe sub care nu se vedea vreo dara de lumina, se auzea pianul. Pentru mine erau acorduri mai mult misterioase decat triste. Era o scena pe care n-o mai traisem. O camera inchisa, in intuneric si o femeie frumoasa, atingand clapele cu candoare. Iar eu eram afara, indragostindu-ma atunci, pe loc, pe veci.

L-am intrebat de ce canta sora-sa pe lumina stinsa. Mi-a soptit cu teama, un pic zeflemitor: „Asa face cand e-ndragostita. Canta goala. E dusa…“. Am visat, in lunile urmatoare, ca o sarut pe buzele umede si reci. Am iubit-o pe Eri doar in vis, dar adevarat. Am plans ca eram doar un pusti.
O iubesc si-acum, si pe ea, in taina, sa nu afle celelalte iubiri, atat de crude, atat de geloase…