Scrisoarea scrisa pe 6.04.2009
Sunt Anton Lazar. Sunt ziarist. Acestea sunt, probabil, ultimele cuvinte pe care le scriu pentru mult timp. Stiu ca in seara asta voi fi arestat. Cum naiba am ajuns aici? Sunt curajos, de-aia am ajuns aici. Si fac pe mine de frica in momentul asta. Ma uit la lucrurile din casa si nu-mi vine sa cred ca n-o sa le mai vad. Imi vine sa vorbesc cu perdelele, e clar, am luat-o razna.
Mi-e frica de mor de inchisoare, chiar daca am luat interviuri acolo, de bataie, de mizerie, de disperarea care o sa ma taie pe dinauntru. De ce masca ma-sii? Tot ce-am incercat a fost sa fac rahatul asta de tara sa mearga mai bine. Chiar si pentru EI, imputitii naibii. E crima? E gresit? Daca nu termin de scris, daca citesti, Raluca, nu stiu ce sa-ti spun. Imi pare rau si mi se scurge inima ca te las singura. Vezi de maica-mea, incearca sa-i explici ca sunt ok pana vorbim acolo, nu stiu exact procedurile. Da, te rog, ce scriu acum la presa, care or mai vrea, incearca la Cristi.
Am 35 de ani si singura crima a fost ca am crezut ca adevarul e cel mai important lucru. Rahat. Imi dau seama ca am crezut ca adevarul e de fapt cea mai buna cale sa fim fericiti toti pana la urma, in pizda ma-sii! Dar EI nu numai ca nu cred asta, dar sunt in stare sa ma distruga si seara sa mearga la restaurant. Suferinta nu e divizibila si nici multiplicabila, suferinta ESTE si cata vreme UN om sufera, EI au facut o treaba de toata jena! Devin patetic, dar n-am timp! Ce tara e asta daca te trimit la inchisoare doar pentru ca vrei, cu nesat, adevar? Daca simti ca asta-i singurul medicament pentru boala? Ralu, nu lasa pe nimeni sa creada tampenii despre mine, EI asta o sa-ncerce. Daca nu erau jointurile aveau grija sa fie altceva, nu vreau sa Aud liftul si Crd ca sunt la us