Productia germana Hannah Arendt a fost caracterizata perfect de criticul american J. Hoberman ca o “placere vinovata“ pentru intelectuali.
Hannah Arendt e un film istorico-biografic cat se poate de old school, dar pe un subiect mai putin obisnuit. Regizat de Margarethe von Trotta, filmul dramatizeaza un eveniment seismic din viata ideilor: geneza si receptarea cartii Hannei Arendt Eichmann la Ierusalim: Raport asupra banalitatii raului (1963), de la angajarea autoarei (teoretician politic de origine germana, profesoara la o universitate din SUA), de catre revista New Yorker, pentru a observa si relata procesul administratorului nazist responsabil cu transportarea evreilor, pana la acuzatiile de perversitate si chiar de antisemitism cu care au fost intampinate observatiile ei despre “banalitatea” individului Eichmann si despre cooperarea unora dintre liderii consiliilor evreiesti cu regimul nazist.
Conceputa in termeni meniti s-o faca accesibila unui public larg, dramatizarea nu e lipsita de traditionalele rezolvari silly-stangace care fac farmecul biopic-urilor hollywoodiano-hallmarkiste: un redactor de la New Yorker le aminteste excitat colegilor sai ca Arendt a scris Originile totalitarismului; lungi polemici intre intelectuali proeminenti sunt sintetizate in cateva replici bitchy, schimbate la o petrecere; si, in flashbackuri desuete, Arendt isi aduce aminte cum a sedus-o Heidegger pe vremea cand ii era prof.
Dar, desi e realizat prin tehnici atat de conventionale, acest cine-portret de intelectuala merita respectat macar pentru ambitia sa de a acorda intaietate gandirii eroinei, de a-si localiza conflictul dramatic exclusiv pe acest plan. Barbara Sukowa face o Arendt pasional-cerebrala, cald-casnica, in acelasi timp americanizat-tonica si nicotinic-euro-glamuroasa.