In ceata e un exemplu de cinema de arta foarte frumos lucrat, dar academic.
Intr-o noapte din 1942, in Bielorusia ocupata de armata hitlerista, doi partizani bat la usa unui presupus colaborationist, cu intentia de a-l executa, si cad astfel intr-o capcana intinsa de nazisti. In timp ce ei se ascund in padure (condamnatul carandu-l in spate pe unul dintre calaii sai, care e ranit), regizorul Sergei Loznitsa ii dedica fiecaruia cate un lung flashback, iluminandu-i tacticos caracterul si moralitatea. Unul dintre partizani se dovedeste un fricos; celalalt – un curajos cam nesabuit. Cat despre condamnat, flashbackul acestuia ii atesta verticalitatea, dar si neputinta de a se sustrage conditiei de instrument sau de complice pasiv al varsarii de sange, precum si apetitul mistic pentru expiere.
Aceste ironii si paradoxuri filozofico-morale, de factura destul de clasica, nu justifica neaparat prezentarea taraganata de care au parte. Se vorbeste predominant in replici scurte, punctate apasat de pauze lungi, ca pe vremea cand prozele lui Hemingway (dintre care una, faimoasa, e chiar despre doi barbati veniti sa execute un al treilea, care oricum nu mai vrea sa traiasca) faceau furori printre artistii sovietici. Distinsa anul trecut la Cannes cu Premiul criticii, aceasta coproductie ruso-bielaruso-germano-etc., intitulata In ceata, e un exemplu de arta festivaliera academica: simbolistica sa include alura hristica a condamnatului, colivia din biroului ofiterului nazist (Vlad Ivanov) si, la final, ceata din titlu. Evident ca academismul nu-i stirbeste performantele tehnice: In ceata este si o minutioasa sculptura in timpi lungi, spatii continue si zgomote ambientale alese, care invita la o receptare totodata contemplativa si tactil-experientiala.