Acum vreo trei, patru nopți am visat că a dispărut fiu-meu, Andrei. Dupa cu știti, visele sunt de fiecare dată dubioase și imprevizibile (vezi Inception). Visul începuse undeva la o răscruce de drumuri pe care nu o mai văzusem până atunci. Deodată, am ajuns la drumul spre Tărlungeni. Eu ședeam la o bere, când deodată, Andrei dispăruse, deși Andrei nu fusese lângă mine. M-am ridicat speriat și am început să fug până am ajuns în Zărnești. De acolo a început căutarea disperată, mai ales că în vis nu existau alți oameni pe care sa-i pot întreba daca au văzut o minune creață. Nebunia s-a încheiat când mi-am dat seama că fusese un vis, iar Andrei nu era pierdut prin Zărnești. M-am întrebat de ce am visat tocmai acum așa ceva. Răspunsul mi-a venit repede în minte. În urmă cu o săptămână, am vorbit cu niște prietene despre multe chestii, printre care și despre filme. Am ajuns, inevitabil, și la cinematografia rusă care pe cât este de rece este pe atât de bună. Unul dintre regizorii vizați a fost Andrey Zvyagintsev. Toți fuseserăm impresionați de cel puțin un film al său. Filmele The Return, Elena sau Leviathan (despre care am scris acum vreo 3 luni) ne-au cutremuram mințile și ne-au făcut vocile să ne tremure de fiecare dată când povesteam ceva despre ele. Ultimul său film, Nelyubov, mi-a făcut viața mai grea și mi-a dat o noapte albă pe la jumătatea lui ianuarie. Legătura dintre visul meu și filmul lui Zvyagintsev va fi deslușită în rândurile de mai jos.
Rusia m-a fascinat din primii ani de viață. Cumva, a fost dintotdeauna locul pe care voiam să-l vizitez, implicit și celelalte țări din blocul sovietic. După ce am văzut vreo 7000 de kilometri din Rusia în toamna anului trecut, de la Sankt Petersburg la Novoselenginsk, în republica Buryatia, la granița cu Mongolia, am decis că ar trebui să mai fac asta o dată. Deocamdată, doar prin intermediul filmelor.
Nelyubov începe cu imaginea unui parc. Un Central Park sovietic, mai mult gri decât verde, în care Alyosha trage de o panglică, creând un cadru în asemănare cu punga din American Beauty. Rolul acestei panglici este de a-i oferi lui Alyosha un companion, un motiv de amânare a ajungerii în căminul părintesc, unde, teoretic, ar fi trebuit să fie preaslăvit. Acasă are doi părinți idioți, pentru care viața privată, de amantlâc, este mult mai importantă decât orice altceva. În pragul divorțului, cei doi decid să vândă apartamentul în care locuiesc, inclusiv sufletul lui Alyosha. Comportamentul celor doi față de unicul copil este unul destul de des întalnit în societatea lui 2018. Sunt părinții care au decis să întoarcă spatele unor responsabilități pe care trebuia să și le ia de la început. Si eu am făcut greșeala asta.
Nelyubov șerpuiește ușor printre minutele care se scurg cu ușurință, deși pare a fi un film lung și plictisitor. Vedem cum degradarea umană este la ea acasă și cum fericirea trupească și financiară primează în fața inocenței, liniștii și neliniștii unui suflet nevinovat, care decide să-și înghețe copilăria din apartamentul oricum foarte rece al părinților săi Zhenia(Maryana Spivak) și Boris(Aleksey Rozin). Alyosha(Matvey Novikov) fuge de acasă, călare pe o panglică invizibilă, una magică, pe spinarea căreia speră să găsească orizonturi mai bune, cu ceva mai multă iubire decât avea în apartamentul cu vedere spre parcul gri. Durează aproape două zile ca părinții să-și dea seama. Când au aflat, primul lucru pe care l-au pomenti a fost corecția, cureaua peste fund, atât de întâlnită și la noi, alături de furtunul de scurgere al mașinii de spălat Albalux, împreună devenind leagănul educației destoinice din această parte a globului. După ce și-au dat seama că treaba este foarte serioasă și că Alyosha chiar a fugit de-a binelea au anunțat poliția, dar și niște organizații de voluntariat care se ocupă cu găsirea persoanelor dispărute. Se declanșează un întreg păienjeniș în care și tu ca privitor ești prins.
Un element central al acestei povești pare a fi mama Zheniei, o femeie haină, și mai lipsită de suflet ca fiica ei, care a ales să trăiască într-o cvasi sihăstrie undeva în apropierea Moscovei. Cei doi părinți au ajuns la mama Zheniei în speranța că Alyosha ar fi venit acolo. Dar Alyosha a plecat departe, prea departe pentru a fi ajuns de sufletele putrede ale părinților săi. Filmul capătă o traiectorie mult prea dramatică, cu infuziuni de tragedie greacă, doar că aici conflictul dintre cele două entități scenaristice nu este unul fără origini, ba, dimpotrivă pare a fi unul asemănător unei boli cu transmitere genetică. Finalul ne lasă să dezbatem, Alyosha devenin un fel de element mistic, vechi și de necuprins, de parcă, ne-ar face să credem că nici nu ar fi existat, deși absența lui apasă din ce în ce mai greu. Totuși, panglica este încă acolo.
În filmele lui Andrey Zvyagintsev se simt Tarkovsky-ul, Mikhalkov-ul, Eisenstein-ul, dar și ultima picătură de cerneală din penița lui Esenin muribund, fără a-i copia, însă. Filmul pică din nou foarte greu pentru societatea rusă, deși nu mai este atât de direct precum Leviathan. E clar că cineastul rus nu vrea să-și cruțe privitorii fiind unul dintre cei mai direcți și mai duri oameni ai celei de-a șaptea arte. Totuși, ceea ce suprinde Zvyagintsev este ceea ce nu vrem noi să vedem, de aici și dramatismul tulburator, care pe mine m-a făcut să-mi pierd mințile vreme de trei zile. Atenție la cadrul cu Alyosha care plânge după ușă. Vi se va lipi pe suflet și pe retină.
Nelyubov sau Loveless are prima șansă la câștigarea premiilor pentru cel mai bun film străin. Sper să fie așa. Interpretările sunt din nou foarte precise, deși nu necesită vreo compoziție pompoasă sau vreun liant antic. Simple, reci și la obiect, în special Maryana Spivak.
Pentru alte filme bune și nebune, intrați pe site-ul CinemaOne din Coresi pentru a vă rezerva beletele. Dați un ochi și peste recenzia următoare. Nu uitați că viața-i una, filmele-s mai multe.